Education: Lighting of a fire and not filling a pail

I recently reorganised my electronic archive with files I saved over the past 25 years. While reviewing files I rediscovered a famous quote defining education metaphorically. The quote belongs to William Butler Yeats and it says:

“Education is not filling a pail but the lightening of a fire”.

teacher_group_lisboncrop

With a teacher group in Lisbon working on creating a set of learning objects focusing on teaching & learning Europe at school, 2006

The quote made me review a special folder named “eTwinning”. eTwinning is an EU initiative born in 2005, which is still alive on the Internet. The eTwinning action encourages schools to partner peers from other countries to develop a collaborative project.

I contributed to this project proposal which was submitted to the European Commission in 2004. In my contribution part I focused on adapting the Freinet pedagogical model to electronic school collaboration via the Internet. Early in the 90’s I applied this learning model while working with colleagues from iEARN-Orillas Center and iEARN.

I would like to share three files which I still find relevant in the context the nowadays education and which were somehow lost on the Internet, so they are no longer online:

  • Intercultural learning opportunities, a Power Point presentation introducing a number of key intercultural learning opportunities that schools may enjoy while working collaboratively on the Web.
  • A video interview summarising a major outcome of the workshop I coordinated at the eTwinning Conference, which was hosted in my home country, in Bucharest, between 14-16 March 2008. The interview was conducted by Jan Oosterhuis, a Dutch teacher from the Netherlands.

I enjoyed being part of the team managing the eTwinning action. Great memories with great achievements, small failures and a lot of fun, from 2000 to 2009, when I left the organisation I worked for.

I was part of those earlier years when Information & Communication Technologies (ICT) were brought to schools in an effort to make teachers aware of the online facilities they can benefit from.

I was part of the team who designed excellent teaching and learning kits and resources to support teaching and learning Europe at school. It was not an easy job to design digital resources to suit so many curricula in so many EU and non-EU countries.

I am not sure whether we succeeded or not. What I know is that, even today, we get feedback from teachers, who share their enthusiasm and thank us for all our efforts.

These teachers share the same enthusiasm and do their job with pleasure because they believe in what they do. This is the reward for their commitments, which matters a lot to them.

Posted in Cultures and communication, Miscellaneous | Tagged , , , , | Leave a comment

Doctor Jivago sau anotimpul unei lumi apuse

O punte între două lumi

Am citit acest roman pentru prima dată în 1991, când a fost tradus și publicat în limba română. Cu ceva timp în urmă l-am recitit pentru a verifica dacă percepția mea s-a schimbat și dacă voi vedea acțiunea și stilul autorului dintr-un alt unghi. Nu m-am înșelat.

1200px-Maslenitsa_kustodiev

Boris Kustodiev (1878–1927) Maslenitsa (source)

Pe măsură ce îmbătrânim percepția unei cărți, la o a doua lectură, se poate schimba. O pot spune cu siguranță. Cea de-a doua lectură a romanului m-a ajutat să portretizez mai bine personajele și să-mi imaginez mai bine și mai clar contextul acțiunii în Rusia acelor ani. Mai mult, am înțeles mai bine personajele cărții și le-am îndrăgit așa cum sunt, cu emoțiile, trăirile și sentimentele lor.

Lectura unei carți este o reușită dacă textul stimulează îndeajuns imaginația noastră.

Un fost profesor mi-a spus odată că, în original, romanul lui Pasternak este o capodoperă. Pentru a simți cu adevărat savoarei poetică a cărții și pentru a descifra simbolurile din limba sursă și a le adapta ușor la simbolurile culturii în limba țintă, un traducător bun face un efort creativ de neimaginat. Dificultatea traducerii ar consta în transpunerea bogăției poetice a cuvintelor și găsirea mijloacelor stilistice potrivite care rezonează în cultura cititorului. Așadar, traducerea unei asemenea cărți este artă adevărată.

Trebuie să recunosc că, la a doua lectură, am trăit cu adevărat arta poetică a lui Pasternak, de la un cuvânt la altul. A trebuit să încetinesc viteza mea de lectură obișnuită ca să mă pot bucura de densitatea poetică a cărții. A fost soluția optimă ca să pot gusta pe îndelete arta narativă a autorului și să pot desluși contextul istoric, complicat și greu de pus cap la cap, cel puțin în mintea mea.

Cartea este, fără îndoială, o capodoperă a literaturii universale. Spun aceasta pentru că arta lui Pasternak permite cititorului să vadă limpede și să simtă contextul romanului, pe de o parte. Pe de altă parte forța narativă a lui Pasternak este impresionantă, mai ales atunci când aceasta este perfect îmbinată cu arta poetică. Paginile romanului vorbesc de la sine.

Cartea a fost publicată pentru prima dată în Italia, în 1957, ca urmare a interzicerii ei în Uniunea Sovietică de către autorități. Pasternak a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1958, dar nu a putut participa la eveniment, fiind chiar forțat de comuniști să refuze premiul. Fără să-și dea seama, regimul sovietic a contribuit la creșterea faimei cărții, de fapt, prin interzicerea ei. Și astfel, romanul, neobișnuit pentru acele vremuri, într-o țară comunistă, a devenit un succes mondial.

Romanul, pe scurt

Cartea poartă numele personajului său principal, Iuri Jivago, un doctor și poet. Acțiunea se întinde de la Revoluția rusă din 1905, trece prin Primul Război Mondial, Revoluția bolșevică și se încheie în anii de după Revoluția bolșevică.

Cartea începe cu primii ani ai Iuri Jivago și Larisa Feodorovna (Lara), la Moscova. Iuri studiază medicina, devine medic și se căsătorește cu Antonina Aleksandrovna (Tonia).

După o vreme, evenimentele istorice le schimbă viața. Iuri se înrolează ca medic în timpul unei campanii militare. El o întâlnește Larisa (Lara), înrolată în armată, de asemenea, ca soră medicală, cu dorința de a afla ce s-a întâmplat cu soțul ei, Pavel Pavlovich Antipov (Pașa). Acesta dispăruse în timpul unei misiuni militare și era de negăsit. Iuri și Lara se îndrăgostesc. Lara nu-și găsește soțul și se întoarce la Iuriatin, orașul unde se stabilise cu familia. Povestea de dragoste a Larei și a lui Iuri rămâne încă suficient de puternică.

Personajele principale sunt apoi implicate într-o serie de evenimente complicate, amare, pe fondul confuziei generale a acelor ani, în timpul Revoluția bolșevice, cu lipsurile specifice sub un regim politic agresiv.

Ca urmare a evenimentelor istorice ale acelor ani, inclusiv Războiul civil 1918-1920, Yevgraf, fratele vitreg al lui Iuri, joacă un rol crucial în viața celor doi. Lara moare ani mai târziu, probabil într-un lagăr de muncă, în timp ce Iuri suferă un atac de cord în timp ce alerga după o femeie care semăna cu Lara. Tonia, împreună cu familia ei, este deportată la Paris.

Cartea se încheie cu douăzeci de poezii. Pasternak, probabil, a transferat poeziile personajului său principal, Iuri.

De ce “Doctor Jivago” este o carte captivantă?

Datorită construcției sale, romanul are o manieră unică de a transfera idei, sentimente, crâmpeie de idealism, misticism, precum și de emoții către o zonă vecină cu nemurirea.

Recitind cartea am făcut doar efortul de a nota numele personajelor, de a le repeta și memora. Cum nu vorbesc limba rusă, nu sunt îndeajuns de familiarizat cu numele rusești și mai ales cu felul în care rușii folosesc multe diminutive pentru numele proprii. Deseori am crezut că diminutivele sunt nume ale unor personaje noi. Efortul de lua notițe a fost răsplătit de bucuria lecturii.

Chiar dacă romanul are o densitate aparte, greu de stăpânit la un ritm de lectură normal, am găsit cu ușurință conexiunea dintre personaje și descrieri. Mărturisesc că a fost ușor și plăcut, mai ales că sunt un mare iubitor de literatură rusă.

Am fost impresionat de modul în care Pasternak captează și descrie revoluția bolșevică, ideologia sa, pe care le comunică cititorului într-un mod neutru, fără a fi în vreuna din tabere. El a reușit, de asemenea, să comunice reacțiile simple ale oamenilor obișnuiți, cu durerile și suferințele lor.

Cartea e plină de momente de ostilitate și cruzime. Personajele principale nu s-au putut regăsi în contextul istoric al vremii și au rămas marcate de evenimente. S-au stins în negurile vremurilor.

Povestea de dragoste, frumoasă, neobișnuită, dar interzisă a Larei și a lui Iuri se derulează pe târâmul dominat de comunism, confuzie, nesiguranță, dualitate, lipsă de loialitate și durerea separării familiilor. Personajele reprezintă lumea apusă, dispărută în spatele evenimentelor istorice.

Citatul meu preferat explică de ce nu ar trebui să renunțam la dorințele noastre, să nu ne lăsăm doborâți de obstacolele vieții, să le trecem cu încredere, pentru a fi mai bine pregătiți pentru cele pe care le avem în fața noastră, pe parcursul vieții:

“Nu cred că aș putea să te iubesc atât de mult, dacă nu ai avea nimic de care să te plângi și nimic de regretat. Nu-mi plac oamenii care nu au căzut niciodată sau nu s-au poticnit. Virtutea lor este lipsită de viață și aproape fără valoare. Ïn acest caz viața nu și-ar dezvălui adevărata ei frumusețe.”

(Boris Pasternak, Doctor Jivago)

Posted in Culture, Cultures and communication, Readings | Tagged , , , , | Leave a comment

Pasternak’s Dr Zhivago: Turning love & history into immortality

Why Doctor Zhivago is a good read?

I first read the book in 1991 when it was translated in my mother tongue. Some time ago I said why not having a second go? The re-reading enabled me to see the story from another angle and to better taste Pasternak’s style.

StepanKolesnikovWinterLandscape

Stepan Kolesnikov – Winter landscape (Image source)

While ageing, a book like “Doctor Zhivago” could be perceived with different eyes. I enjoyed the reading as I better contextualised the story plot in Russia of those years. I also better portrayed the characters along with their emotions, feelings and their struggles.

A former teacher told me once that, in original, the book is a masterpiece. To put it right in other languages and to connect the story with the languages’ cultural settings, a translation requires a huge creative effort. The difficulty would consist of transposing the poetic wealth of words and to turn them into beautiful and unforgettable images in the target language.

This book made me feel Pasternak’s poetic art from one word to another. I needed to slow down my regular speed reading and enjoy the book’s density. It was the right thing to do to fully absorb both the narrative and the historical context.

The book is without a doubt a reference masterpiece of the world’s literature. Not only because of Pasternak’s art to enable the reader to see and feel the story’s context, but also because of his ability to perfectly balance his poetry while building beautiful descriptions.

The book was first published in Italy, in 1957, as the Soviet authorities banned it. Pasternak was awarded the Nobel Prize for Literature in 1958, but could not attend the event and could not get the Prize. Actually it was not the intention of the Soviet regime to make the book story unusual, so that after all the book become a notably worldwide success.

The book plot in a nutshell

The book bears the name of its main character, Yuri Zhivago, a doctor and poet. The story goes through the 1905 Russian Revolution, the World War I, the Bolshevik Revolution and the post-Bolshevik Revolution period.

The book starts with the early years of Yuri Zhivago and Larisa Feodorovna (Lara), in Moscow. Yuri studies medicine, becomes a doctor and marries Antonina Aleksandrovna (Tonya).

After a while the historical events change their ordinary lives. Yuri serves as a doctor during a military campaign. He meets Larisa (Lara) who enrolled in the army as a nurse to find out what happened to her husband, Pavel Pavlovich Antipov (Pasha). He went missing during a military mission. Yuri and Lara fall in love. Lara does not find her husband and returns to Yuriatin, but their love story stays strong enough.

The main characters are then part of a number of bitter events involving the confusion of those years, the Bolshevik Revolution, the post-war shortages and the political regime revenges.

Following the historical events of those years, including the Civil War from 1918 to 1920, Yevgraf, Yuri’s half-brother, plays a crucial role in the lives’ of both Lara and Yuri. Lara dies years later, probably in a labour camp, whereas Yuri suffers a heart attack while running after a woman who resembled Lara. Tonya along with her family is deported to Paris.

The book closes with twenty poems. In my understanding Pasternak transfers these pieces of poetry to Yuri.

Why the book is a special reading?

This book is about how to transpose and turn ideas, feelings, idealism, mysticism and emotions into immortality.

On my side the only effort I needed to make was to write down the characters’ names, which for a non-Russian speaker are hard to catch and memorise. But it was worth the effort.

Even if the book is often dense and too much for the eyes to hold, I easily find a connection with both characters and descriptions, as I am a Russian literature lover.

I was impressed with the way Pasternak captures the Bolshevik Revolution and its ideology which he introduced to the reader in a neutral manner, without taking sides. He also managed to bring in ordinary people’s reactions, believes, pains and struggles.

The book contains outraging moments mixed with hostility and cruelty. The main characters could not find their own places and felt out of the day-to-day context.

The forbidden beautiful love story of Lara and Yuri runs on a land caught between communism, deprivation, confusion, uncertainty, duality, disloyalty and family separation.

My favourite quote from the book explains why one should never give up and take the life stumbling blocks as a challenge to face what comes next:

“I don’t think I could love you so much if you had nothing to complain of and nothing to regret. I don’t like people who have never fallen or stumbled. Their virtue is lifeless and of little value. Life hasn’t revealed its beauty to them.”

(Boris Pasternak, Doctor Zhivago)

Posted in Culture, Readings | Tagged , , , , , | Leave a comment

Dutch and Flemish Levenslied Music: Its cheerful power

When we moved to Belgium, we discovered a genre of music broadcasted mainly by certain Flemish, Dutch and German TV channels. The music went out through marathon concerts especially during the New Year nights and the weekends.

A lot of people in front or around the stage dance and sing with the performers and enjoy every moment of the concert. Apparently they know the songs by heart. Very often such concerts look like a party where people smile, laugh and enjoy each other’s company.

(Photo: Crowd enjoying the Festival van het Levenslied in Tilburg, 2013)

I found out that this music genre is called “Levenslied”, which is part of the Schlager family music (Schläger in German). The genre belongs to the Pop music and features lyrics about love, emotions, nostalgia and feelings. The lyrics, based on everyday life moments, are simple and accessible. The lyrics go on healthy, rich harmonies and simple rhythms.

The “Levenslied” term was actually introduced earlier, around 1908, by Jean-Louis Pisuisse and Max Blokzijl, two artists who promoted a new kind of music, the “Levenslied”, in response to the French “chanson”.

Both Dutch and Flemish people claims that “Levenslied” should not be the Dutch translation of the “Schlager”, but a word bearing more meanings that the French Chanson and the German Schlager. “Levenslied” bears particular cultural elements of both Dutch and Flemish traditions and it simply means “Song of life”.

The corresponding term in my mother language – şlagăr – has got a wider meaning. In Romanian the word labels a musical hit, be it pop, rock or even jazz.

The “Schlager” family rose to worldwide fame through the Eurovision Song Contest.

According to experts, the Schlager was born after the World War II in Germany as a cheerful piece of music, in response to the American rock & roll.

Johnny Hoes worked a lot on promoting the Levenslied in both Flanders and the Netherlands. He was himself a composer, lyricist and producer of such pieces of music.

The “Schlager” is a popular music genre on a large European area including Germany, Austria, the Netherlands, Flanders (Belgium), Republic of Macedonia, Slovenia, Serbia, Croatia, Poland, Hungary, Switzerland, Turkey, Scandinavia and the Baltic States. In the United States, the Schlager is called “German hit mix”.

Two examples of Levenslied singers are Jan Smit (the Netherlands) and Laura Lynn (Flanders, Belgium):

Jan Smit – Vrienden Voor Het Leven & Als De Morgen is Gekomen

Laura Lynn – Jij en ik

From the 90’s the Levenslied popularity increased significantly in the Netherlands and Flanders with a number of star singers such as Frans Bauer, Guido Belcanto, Corry Konings, Marianne Weber and Jan Smit. Nowadays the popularity of this music genre is maintained by a new generation of singers, including names such Charlene, Jannes, John de Bever, Thomas Berge and Laura Lynn.

There are also two popular Flemish singers, who manage to “resist” the Levenslied wave with their own performing style and approach. They are Dana Winner and Belle Perez.

I must confess that, after a hectic day, when Bach and Mozart do not heal me enough, I go for listening to some Dutch and Flemish Levenslied music and enjoying its cheerful power.

More about the Schlager music

America’s First and Only Site Devoted to European Schlager Music

Posted in Culture, Cultures and communication, Music | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

Bestsellers vs. masterpieces: Living forever or being forgotten

Is there a recipe to turn a book into a bestseller?

Although it was introduced by the end of the 19th century to label an unusual book success, the term “bestseller” has been a reality even from the 1605, when Cervantes published “Don Quixote”, his masterpiece.

Une histoire des best-sellers, written by Frédéric Rouvillois, captivates one through its simple style and a certain degree of humour, on top of relevant pieces of evidence collected from the press and books from ancient times to nowadays. The book actually contains a significant number of examples with stories that turn famous literature myths upside down.

Rouvillois acknowledges that the most famous bestseller in the world are two books, which resisted over time and proved to stay always “fresh”, generation by generation. The first one is “The Bible”, a champion in terms of number of copies (about six billion) and in terms of timespan. The second one is the “Little Red Book”, a collection of quotes by Chinese leader Mao Zedong. According to Rouvillois, there were about two billion copies sold in China and elsewhere in the world.

 

Rouvillois focuses on the main factors around making a book: the author, editor, reader, historical context – with censorship examples -, market and marketing efforts of both author and editor.

One key condition to label a book as a bestseller is its sales figures. Take two examples: “Harry Potter” and “The Da Vinci Code”. Rouvillois demonstrates that the sales figures are doubtful most of the time. He argues that they were faked even from the 19th century. Based on the evidence of the time, the author claims that it is not always the book high quality the criterion to sell very well, but, because of a strong marketing strategy, people buy it to be trendy or to align themselves to the snobbery of the moment. Referring to the nowadays book industry his examples cover the work of Paolo Coelho, Marc Levy and Guillaume Musso. Rouvillois says that these authors deliver comforting stories to the readers, who enjoy the books as they do with their daily horoscope reading.

A bestseller can be born through a well-planned editorial project, so a skilled editor is able to transform an ordinary book into a worldwide success. For example, “Maria Chapdelaine”, a book written by Louis Hémon, a French national living in Canada, was a failure in his country. Bernard Grasset, a French editor, realises that the book subject may appeal to the French readers. He then turned it into a worldwide bestseller, with huge sales figures notably in France, the United States, Germany and United Kingdom.

These facts prove that a bestseller in a country or a culture cannot necessarily be a “bestseller” replica in other countries or cultures.

Bestsellers vs. masterpieces and the fragile borderline between them

Rouvillois draws the attention to the differences between a bestseller and a masterpiece, which is a piece of genuine work. A bestseller may be a preference for a short period of time, reflecting reading fashion trends, while a masterpiece resists the time and stays fresh from one generation to another. He mentions the case of Don Quixote, which quickly become known and translated into several languages and still stays as a reference book of the world literature.

Rouvillois also proves that the so-called “book industry” or “industrial literature” responds to what a large category of readers want and expect: easy-reading subjects and the need to identify themselves with some story characters. The industrial literature has also developed a certain pattern, which influences the book lifecycle. He mentions that, for example, Amélie Nothomb, publishes a book every August. To make the book more mysterious and increase the chances of good sales figures, the book subject is unknown until it goes out on the market.

Bestsellers and cultural protectionism

Rouvillois also explains the “cultural protectionism” phenomenon in certain countries, in response to the globalisation tendency. For example, the same Amélie Nothomb, a bestseller author in France, Belgium and some other European countries, needed 17 years to get her novels translated and sold in the United States.

Another example is the one of Jean-Marie Gustave Le Clézio, the 2008 Nobel Prize winner. Unknown in the United States at the time of the Nobel Prize announcement, the American newspapers’ headlines were something like: “Who is this guy?”

A third example refers to a novel written in French by an American-born writer, namely Jonathan Littell. Why his “The Kindly Ones” (Les Bienveillantes) did not resonate with the American readership while in France the book was a hit?

Censorship between a bestseller and a masterpiece

Based on the press of the time, Rouvillois explains how and why censorship has contributed to making a number of bestsellers, despite its role “to adjust” books according to the ideology of the regime.

For example, “Corinne” of Madame de Staël became a bestseller in Napoleon’s times because its author was an important opponent of the Emperor. The censorship led to drawing the readers’ attention, and therefore contributed to increasing the sales figures. The story is well concentrated into a famous quote of the book: “Tout comprendre rend très-indulgent”, which may mean “To know all is to forgive all”.

An unusual example comes from the former Soviet Union and refers to the “One Day in the Life of Ivan Denisovich” by Solzhenitsyn. The censorship almost did and did not work because of a special historical context, namely the Soviet openness following the Stalinist period.

Nikita Khrushchev, the former Soviet leader, approved the book, which was published in 1962. The book describes a day of a prisoner’s life in a Soviet labour camp around 1950. The book was meant to prove the openness of the regime in the post-Stalinist era. The novel was sold out and turned into a publishing hit immediately.

Industrial literature: Something old and something new?

There are plenty of pages in this book which may disappoint readers when they see clear evidence on how Dumas, for example, hired a large team of people to write novels on his behalf. Or how Jules Verne’s son published a number of books many years after his father died.

In other words, the so-called industrial literature was born earlier than we thought. Rouvillois says that today, hiring “documentarists” to help a writer, is common practice.

Why “Une histoire des best-sellers” is a pleasant reading experience?

Despite the book density coming from summing up stories covering bestsellers worldwide, Rouvillois’s book is easy to read as the content flows by combining press and critics’ quotes, anecdotes and testimonies of the time.

Very often, each story behind a bestseller is always full of surprises and unknown facts I have never heard of.

Posted in Readings | Tagged , , , , | Leave a comment

An outstanding literary testimony: Memories or the path to ourselves

Gabriel Dimisianu’s book “Memories and literary portraits[1]” captivated me completely. This is the reason of writing this article in order to keep the book essence fresh in my notes. A pleasant reading is well preserved as soon as one writes down some relevant notes and comments. In the forthcoming years I could revisit these notes hoping to enjoy the same pleasure as I did while reading the book.

carti_dimisianu

I discovered the book just by chance. Its title clearly suggested me, from the outset that it is not a book of literary studies, but rather a series of memories about contemporary Romanian writers, the author met and worked with them. Dimisianu uses plain language to portrait his fellow writers. The portraits certainly bear authenticity and convey a certain perfume of those years. The portraits, along with his memories, have embedded a certain amount of humour, which makes the stories more credible and genuine.

I recall Dimisianu’s name from the literary magazines of the ‘80s and ‘90s. Certainly the book does not have the magazine’s style as it features a certain flavour of memories, with an obvious colouring vibrato like in music.

I read the book easy as the text has got a personal touch with the emotions of the time and a sort of energy, which one can feel in Dimisianu’s narratives. The portraits have personal touches, built with stronger or more fragile images, which all in all communicate about people and events happening in a certain period of time, the years when I studied and worked before leaving my home country.

The author’s tone is balanced. I noticed his care to remain neutral and not give any verdicts or judge the people portrayed in the book. If other critics of his generation are famous for a certain degree of “aggressiveness”, Dimisianu have found the right way to build stories, to preserve a certain “storyteller” discretion in his narrative flow and style. He actually lets the reader to judge, classify and order the portrayed writers in a gallery the reader feels or chooses.

Reading the book proved compelling for two reasons. The first reason is that the book helped me reflect on the time period covered by Dimisianu, from his early start as a journalist to around 2000. I completed my own image about the contemporary Romanian literature I had in my school years. I also enhanced this image with unknown details showing that the writers were or are normal people who suffered as we did during the communist years. The second reason is that I got the synthesis I needed at this age about a sad, but rich period in the history of the Romanian literature.

It was hard to resist the political regime of Ceausescu. Whoever was against the regime suffered from the political pressure, being isolated and having the rights very limited. On top of everything the people showing any resistance were jailed or checked and placed under surveillance by the secret police agency (securitate).

Dimisianu explains in detail that there were professional conflicts between older and younger writers and the literary movements they represented. One should not have judged any weaknesses of certain writers. It would have been wiser to think of those times with their particular settings when it was difficult to publish without reflecting the ideology of the time.

The writer evokes three key moments with Tudor Vianu, who was his professor at the University of Bucharest. The moments are described with the emotion of being a student of a key figure of the Romanian culture. Dimisianu also mentions Eugen Lovinescu, who drew attention to the dangers of writing memories and journals. One of the person witnessing a scene with Vianu came to Dimisianu saying that she does not recognise herself in the context of the narrative because she never cries. Dimisianu concludes that: “it only remains for me to accept that it is my memory which is inevitably subjective.”

The book also includes portraits of forgotten writers such as Benador Ury, Georgeta Mircea Cancicov, Marcel Mihalaș și Mihail Crama. I must admit that I never heard of them, but it is Dimisianu’s book which helped me discover them and get more details on their literary work.

Tudor Arghezi is also part of the portrait gallery. A particular emotion comes out from the text when the author evoked some moments that defined Arghezi as a man and as a poet. Arghezi was not in good terms with its neighbour, George Ivascu, a famous Romanian critic, journalist and communist militant. Arghezi even confessed that “… what binds me now to Ivascu it is only the sidewalk”.

Dimisianu also pointed out that: “Arghezi seemed to be a dreadful man, but incredibly vital, aggressive, sarcastic from too much vitality, at 80 years old, an age he prepared to turn in the forthcoming days.”

Zaharia Stancu, one of the titans of the Romanian literature is portrayed as someone who “appears anywhere … creates a strong impression and I even saw Ceausescu intimidated in his presence.” Quoting Manolescu, Dimisianu says that Stancu “embodies, as Goga, the old finesse of the Romanian peasant.”

Dimisianu also recalls Stancu’s official reaction to an article published in “Literary Romania”, an article that summarised an interview with Salvador Dali, which was published abroad. What bothered the communist censorship was one of the great artist’s remarks about the future of European states. Dali said that the future should belong to monarchies. After the official tirade, sprinkled with many of the era wooden language words, Stancu whispered:

“- You should know that I met the late King, Michael … and he was a good guy, a good man. Stancu’s hostile speech epilogue proved his twisted nature…“.

Ov. S. Crohmălniceanu “redeemed for the concessions to the pressures of the political power – because there were such pressures – through everything he did in the coming years and in all that he had to live.” Crohmălniceanu’s main merits consisted of giving us back two major names of the Romanian literature, Arghezi and Blaga, after they were banned by the regime. And his masterpiece, a critical review of the literature, namely “Romanian literature between the two World Wars”, is the book I worn my elbows long enough during my studies.

Crohmălniceanu had the courage to confront Ceausescu directly by expressing his disapproval about the cult of personality and cultural degradation practiced by the former regime. This episode is detailed in “Tales disguised” by Crohmălniceanu.

Why does Dimisianu evoke this episode? He was impressed seeing his name in the book mentioned above, in the context of a testimonial about confronting Ceausescu directly:

“I sat down with cheeks girded. Dimisianu, beside me, touched my arm discreetly. ”

Nichita Stanescu’s portrait is of an informative nature and it does not, in any way, aim to add a new critical look at Stanescu’s work. In his earlier years, Dimisianu and his wife lived with Stanescu, Nicolae Velea, Ioana Bantaş and Cezar Baltag in a house located in Rahova, a suburb of Bucharest.

Fanus Neagu is also present in this series of evocations, in amid humorous stories. Neagu published even from his early studying years and rarely came to the courses. But he never missed the courses of Tudor Vianu.

Nicolae Manolescu is evoked as an “art seducer”, an art, which helped him earn a reputation as a serious and impartial critic since the sad times of the communist dictatorship. Manolescu was and remains an optimistic nature.

At the end of his book the author places an evocation of his hometown, Brăila, and about its cultural life, from the time of his childhood and adolescence. Dimisianu explains why he was an avid reader of magazines for children and how he learned to cherish and read his first books while helping a famous bookseller.

Dimisianu regrets that many of his memories melted into the mists of time, with the destruction of a number of diaries he thought were insignificant and childish.

This remark prompted me to write these lines, so that I may later review the book, maybe with different eyes.

I had seen somewhere on the Web a rating score of this book, which was 7 out of 10. It seemed strange to me. I consider a book a personal project, built with purely personal opinions and emotions, which cannot be scored for the sake of ratings.

[1] Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Humanitas, 2013

Posted in Culture, Cultures and communication | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

O mărturie literară de excepție: Amintirile sau drumul către noi înşine

Cartea lui Gabriel Dimisianu “Amintiri și portrete literare[1]” m-a captivat pe deplin. De aceea scriu aceste rânduri pentru a-i păstra vie esența, în însemnările mele. Memoria unei lecturi plăcute este mai bine păstrată atunci când ai un reper scris. Peste ani aş putea să revăd aceste rânduri cu aceeaşi mare plăcere cu care am parcurs cartea.

Volumul mi-a căzut în mână cu totul întâmplător. Titlul mi-a spus clar, încă de la început, că nu e o carte de critică literară pură, ci este mai degrabă o serie de amintiri despre scriitori români contemporani, pe care autorul i-a întâlnit şi cu care a lucrat. Cu ajutorul cuvintelor autorul face o serie de portrete reuşite care nu au nimic ieşit din comun. Dar au, cu siguranță, autenticitate, normalitate şi parfumul anilor în care s-au petrecut întâmplările povestite de autor. Şi umorul fin nu lipseşte, desigur.

dimisianu2013-1

Mi-am amintit usor de Dimisianu. Numele său apărea destul de des în revistele literare ale anilor 80 şi 90.

Am citit cartea pe nerăsuflate, cum se spune. Poate pentru că îi citesem pe multi dintre cei portretizați în cuvinte. Multe din portrete au tuşe personale, mai puternice sau mai fragile, potrivite cu întâmplările dezvăluite, poate în premieră, de către Dimisianu.

Tonul autorului mi s-a părut echilibrat. Dacă la alți critici din generația lui am remarcat o anume “agresivitate” în conținutul non-critic, în fluxul narativ şi în stil, la Dimisianu am apreciat mai întâi maniera sa pur intelectuală de a-şi clădi argumentele pro şi contra, iar mai apoi discreția sa de “povestitor”, care nu dă verdicte, ci lasă cititorul să judece, să clasifice sau să plaseze scriitorii în ierarhia pe care acesta o simte sau şi-o doreşte.

Lectura cărții s-a dovedit captivantă din două motive. Primul motiv ar fi că mi-a completat imaginea pe care mi-am făcut-o despre literatura română contemporană în anii de şcoală cu elemente savuroase, care întregeau portretele scriitorilor cu trăsături de oameni normali, care sufereau sau se bucurau ca şi noi, muritorii de rând, de aceleaşi privațiuni în anii aceia trişti. Al doilea motiv ar fi că toate portretele se leagă armonios într-o imagine de ansamblu a unei perioade triste din istoria literaturii române. Această imagine este sinteza de care aveam nevoie, la această vârsta, ca o aducere aminte a anilor de şcoală şi mai ales a ceea ce citisem atunci.

Ïn vremurile acelea tulburi era greu de rezistat tentației de a “te da” cu regimul pentru a nu fi o victimă a presiunii ideologice. Dimisianu, de altfel, explică pe larg că erau grupuri de scriitori care se “judecau” prea uşor unii pe alții. Era o realitate care a produs cutremure puternice între scriitorii mai vârstnici şi cei tineri şi în mişcările literare pe care aceştia le reprezentau:

“Să nu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor dacă nu a făcut el însuşi, mai întâi, în aceleaşi condiţii, dovada tăriei.”

Scriitorul evocă trei momente cu Tudor Vianu, care i-a fost profesor în anii de studenție. Cele trei momente sunt descrise într-o manieră simplă, dar plină de emoție. Dimisianu menționează, de asemenea, pe Eugen Lovinescu, cel care atrăgea atenția asupra pericolelor genului memorialistic. Unul din martorii unei scene cu Vianu i-a reproşat autorului ca nu se recunoaşte în împrejurările descrise. Dimisianu concluzionează că “nu-mi rămâne decât să accept că domnia sa a plâns doar în memoria mea, fatalmente subiectivă”.

Cartea include, de asemenea, câteva portrete ale unor scriitori uitați de vreme. Este vorba de Ury Benador, Georgeta Mircea Cancicov, Marcel Mihalaș și Mihail Crama. Trebuie să recunosc că nici mie numele lor nu mi-au spus mare lucru, dar evocările lui Dimisianu m-au ajutat să-i descopăr în linii mari și apoi să mă informez cât de cât despre activitatea lor.

Tudor Arghezi este prezent în câteva relatări. O emoție particulară se degajă din rândurile autorului prin evocarea acestor momente care îl defineau pe Arghezi ca om și ca poet. Arghezi nu s-a prea înțeles cu vecinul său, George Ivascu și chiar a mărturisit că “… ce mă leagă acum de el este numai trotuarul.” Ïn incheierea evocării, Dimisianu mărturisește că:

“Nu rău mi s-a părut Arghezi, ci nemaipomenit de vital, agresiv-sarcastic din prea multă vitalitate, nedomolită nici la vârsta patriarhilor pe care poetul se pregătea s-o împlinească peste puține zile.”

Un alt titan al literaturii române, prezent în evocările lui Dimisianu, este Zaharia Stancu, care “oriunde apărea… crea o puternică impresie și l-am văzut chiar pe Ceaușescu intimidat în prezența sa”. Citându-l pe Manolescu, Dimisianu spune că Stancu, “întruchipează ca și Goga, finetea unei rase vechi de tărani”.

Dimisianu își amintește, de asemenea, reacția oficială a lui Stancu la apariția unui articol publicat în “România literară”, articol care cuprindea un interviu cu Salvador Dali, preluat din presa străină. Ceea ce deranja cenzura comunistă era o remarcă a marelui artist despre viitorul statelor europene, care ar trebui să aparțină monarhiilor. După tirada oficială de reproșuri, presărate cu multe din cuvintele limbajului de lemn al epocii, Stancu șoptește:

“- Să știți că l-am cunoscut pe fostul rege, pe Mihai… era un băiat bun, un om de treabă.

Un epilog în răspăr cu discursul pe care Zaharia Stancu tocmai ni-l ținuse, mărturisind despre firea lui sucită, s-ar fi zis, din care, în orice caz, o doză de hitrionism nu lipsea.”

Geo Dumitrescu este “cel care are posteritatea literară cea mai bogată și cea mai activă, indiferent dacă beneficiarii ei o recunosc sau nu.”

Ov. S. Crohmălniceanu este evocat cu emoția specifică a învățăcelului. Dimisianu afirmă că “Ov. S. Crohmălniceanu s-a răscumpărat pentru aceste cedări la presiunile făcute asupra sa de puterea politică – pentru că au existat astfel de presiuni – prin tot ce a întreprins în anii următori și în toți pe care i-a mai avut de trăit.”

Lui Crohmălniceanu i se recunosc meritele de a readuce în actualitatea literară a vremii pe Arghezi și Blaga. Contribuția cheie care plasează numele lui Crohmălniceanu în galeria criticilor români este, desigur, capodopera sa “Literatura română dintre cele două războaie mondiale”, o lucrare pe care mi-am tocit mult coatele, eu însumi, în anii de școală.

Crohmălniceanu a avut curajul să-l înfrunte direct pe Ceausescu, exprimându-și direct dezaprobarea pentru cultul personalității și degradarea culturală practicată de fostului regim. Acest episod este pe larg descris în “Amintiri deghizate”, de Crohmălniceanu.

De ce evocă Dimisianu acest episod? A fost impresionat să-și vadă numele în cartea mai sus menționată, în contextul unei relatări despre o înfruntare directă a lui Ceaușescu:

“M-am așezat jos, cu obrajii încinși. Dimisianu, alături de mine, mi-a strâns discret brațul.”

Nu lipsește din evocări Nichita Stănescu. Intenția lui Dimisianu este informativă și nu are, nicidecum, scopul de a adăuga o nouă privire critică asupra operei lui Stănescu. Ïn tinerețe, Dimisianu și soția lui au locuit împreună cu Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag și Ioana Bantaș într-o casă din mahalaua Rahovei, în București.

Fanuș Neagu este prezent în această serie de evocări, în mijlocul unor întâmplări pline de haz. Neagu publica încă din studenție, dar venea foarte rar la cursuri. Nu lipsea însă de la cursurile lui Tudor Vianu.

Nicolae Manolescu este evocat sub semnul “artei seducătorului”, o artă ce l-a ajutat să-și câștige reputația unui critic serios și imparțial încă din vremurile triste ale dictaturii comuniste. Manolescu a fost și rămâne un optimist al vremii. Textele lui Manolescu “mă încântau (mă seduceau, de ce n-aș scrie și aici cuvântul?) prin multe însușiri, dintre care aș aminti aici doar precizia expresivă și acea irandiantă luminozitate.”

Autorul adaugă la finalul volumului său o evocare despre mediul cultural brăilean, de pe vremea copilăriei și adolescenței sale. Explică de ce era un cititor pasionat al revistelor pentru copii și cum s-a deprins să prețuiască și să citească primele sale cărți pe când ajuta un librar faimos în Brăila sa natală.

Dimisianu precizează că multe dintre amintirile sale s-au topit în negura vremurilor, odată cu distrugerea unor jurnale despre care credea că sunt nesemnificative și copilărești.

Această remarcă m-a determinat să scriu aceste rânduri care poate, mai târziu, mă vor ajuta să pot revedea, poate cu alți ochi, mărturiile literare de excepție, așa după cum le-a împărtășit Dimisianu prin volumul său.

Văzusem undeva pe Web o notă acordată cărții. Era 7 din 10. Mi s-a părut ciudat. Eu consider o carte un proiect personal, construit cu păreri și emoții pur personale, care nu se pot nota de dragul ratingului.

[1] Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Humanitas, 2013

Posted in Culture, Cultures and communication, Miscellaneous | Tagged , , , , , , , | Leave a comment