Dutch and Flemish Levenslied Music: Its cheerful power

When we moved to Belgium, we discovered a genre of music broadcasted mainly by certain Flemish, Dutch and German TV channels. The music went out through marathon concerts especially during the New Year nights and the weekends.

A lot of people in front or around the stage dance and sing with the performers and enjoy every moment of the concert. Apparently they know the songs by heart. Very often such concerts look like a party where people smile, laugh and enjoy each other’s company.

(Photo: Crowd enjoying the Festival van het Levenslied in Tilburg, 2013)

I found out that this music genre is called “Levenslied”, which is part of the Schlager family music (Schläger in German). The genre belongs to the Pop music and features lyrics about love, emotions, nostalgia and feelings. The lyrics, based on everyday life moments, are simple and accessible. The lyrics go on healthy, rich harmonies and simple rhythms.

The “Levenslied” term was actually introduced earlier, around 1908, by Jean-Louis Pisuisse and Max Blokzijl, two artists who promoted a new kind of music, the “Levenslied”, in response to the French “chanson”.

Both Dutch and Flemish people claims that “Levenslied” should not be the Dutch translation of the “Schlager”, but a word bearing more meanings that the French Chanson and the German Schlager. “Levenslied” bears particular cultural elements of both Dutch and Flemish traditions and it simply means “Song of life”.

The corresponding term in my mother language – şlagăr – has got a wider meaning. In Romanian the word labels a musical hit, be it pop, rock or even jazz.

The “Schlager” family rose to worldwide fame through the Eurovision Song Contest.

According to experts, the Schlager was born after the World War II in Germany as a cheerful piece of music, in response to the American rock & roll.

Johnny Hoes worked a lot on promoting the Levenslied in both Flanders and the Netherlands. He was himself a composer, lyricist and producer of such pieces of music.

The “Schlager” is a popular music genre on a large European area including Germany, Austria, the Netherlands, Flanders (Belgium), Republic of Macedonia, Slovenia, Serbia, Croatia, Poland, Hungary, Switzerland, Turkey, Scandinavia and the Baltic States. In the United States, the Schlager is called “German hit mix”.

Two examples of Levenslied singers are Jan Smit (the Netherlands) and Laura Lynn (Flanders, Belgium):

Jan Smit – Vrienden Voor Het Leven & Als De Morgen is Gekomen

Laura Lynn – Jij en ik

From the 90’s the Levenslied popularity increased significantly in the Netherlands and Flanders with a number of star singers such as Frans Bauer, Guido Belcanto, Corry Konings, Marianne Weber and Jan Smit. Nowadays the popularity of this music genre is maintained by a new generation of singers, including names such Charlene, Jannes, John de Bever, Thomas Berge and Laura Lynn.

There are also two popular Flemish singers, who manage to “resist” the Levenslied wave with their own performing style and approach. They are Dana Winner and Belle Perez.

I must confess that, after a hectic day, when Bach and Mozart do not heal me enough, I go for listening to some Dutch and Flemish Levenslied music and enjoying its cheerful power.

More about the Schlager music

America’s First and Only Site Devoted to European Schlager Music

Posted in Culture, Cultures and communication, Music | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

Bestsellers vs. masterpieces: Living forever or being forgotten

Is there a recipe to turn a book into a bestseller?

Although it was introduced by the end of the 19th century to label an unusual book success, the term “bestseller” has been a reality even from the 1605, when Cervantes published “Don Quixote”, his masterpiece.

Une histoire des best-sellers, written by Frédéric Rouvillois, captivates one through its simple style and a certain degree of humour, on top of relevant pieces of evidence collected from the press and books from ancient times to nowadays. The book actually contains a significant number of examples with stories that turn famous literature myths upside down.

Rouvillois acknowledges that the most famous bestseller in the world are two books, which resisted over time and proved to stay always “fresh”, generation by generation. The first one is “The Bible”, a champion in terms of number of copies (about six billion) and in terms of timespan. The second one is the “Little Red Book”, a collection of quotes by Chinese leader Mao Zedong. According to Rouvillois, there were about two billion copies sold in China and elsewhere in the world.

 

Rouvillois focuses on the main factors around making a book: the author, editor, reader, historical context – with censorship examples -, market and marketing efforts of both author and editor.

One key condition to label a book as a bestseller is its sales figures. Take two examples: “Harry Potter” and “The Da Vinci Code”. Rouvillois demonstrates that the sales figures are doubtful most of the time. He argues that they were faked even from the 19th century. Based on the evidence of the time, the author claims that it is not always the book high quality the criterion to sell very well, but, because of a strong marketing strategy, people buy it to be trendy or to align themselves to the snobbery of the moment. Referring to the nowadays book industry his examples cover the work of Paolo Coelho, Marc Levy and Guillaume Musso. Rouvillois says that these authors deliver comforting stories to the readers, who enjoy the books as they do with their daily horoscope reading.

A bestseller can be born through a well-planned editorial project, so a skilled editor is able to transform an ordinary book into a worldwide success. For example, “Maria Chapdelaine”, a book written by Louis Hémon, a French national living in Canada, was a failure in his country. Bernard Grasset, a French editor, realises that the book subject may appeal to the French readers. He then turned it into a worldwide bestseller, with huge sales figures notably in France, the United States, Germany and United Kingdom.

These facts prove that a bestseller in a country or a culture cannot necessarily be a “bestseller” replica in other countries or cultures.

Bestsellers vs. masterpieces and the fragile borderline between them

Rouvillois draws the attention to the differences between a bestseller and a masterpiece, which is a piece of genuine work. A bestseller may be a preference for a short period of time, reflecting reading fashion trends, while a masterpiece resists the time and stays fresh from one generation to another. He mentions the case of Don Quixote, which quickly become known and translated into several languages and still stays as a reference book of the world literature.

Rouvillois also proves that the so-called “book industry” or “industrial literature” responds to what a large category of readers want and expect: easy-reading subjects and the need to identify themselves with some story characters. The industrial literature has also developed a certain pattern, which influences the book lifecycle. He mentions that, for example, Amélie Nothomb, publishes a book every August. To make the book more mysterious and increase the chances of good sales figures, the book subject is unknown until it goes out on the market.

Bestsellers and cultural protectionism

Rouvillois also explains the “cultural protectionism” phenomenon in certain countries, in response to the globalisation tendency. For example, the same Amélie Nothomb, a bestseller author in France, Belgium and some other European countries, needed 17 years to get her novels translated and sold in the United States.

Another example is the one of Jean-Marie Gustave Le Clézio, the 2008 Nobel Prize winner. Unknown in the United States at the time of the Nobel Prize announcement, the American newspapers’ headlines were something like: “Who is this guy?”

A third example refers to a novel written in French by an American-born writer, namely Jonathan Littell. Why his “The Kindly Ones” (Les Bienveillantes) did not resonate with the American readership while in France the book was a hit?

Censorship between a bestseller and a masterpiece

Based on the press of the time, Rouvillois explains how and why censorship has contributed to making a number of bestsellers, despite its role “to adjust” books according to the ideology of the regime.

For example, “Corinne” of Madame de Staël became a bestseller in Napoleon’s times because its author was an important opponent of the Emperor. The censorship led to drawing the readers’ attention, and therefore contributed to increasing the sales figures. The story is well concentrated into a famous quote of the book: “Tout comprendre rend très-indulgent”, which may mean “To know all is to forgive all”.

An unusual example comes from the former Soviet Union and refers to the “One Day in the Life of Ivan Denisovich” by Solzhenitsyn. The censorship almost did and did not work because of a special historical context, namely the Soviet openness following the Stalinist period.

Nikita Khrushchev, the former Soviet leader, approved the book, which was published in 1962. The book describes a day of a prisoner’s life in a Soviet labour camp around 1950. The book was meant to prove the openness of the regime in the post-Stalinist era. The novel was sold out and turned into a publishing hit immediately.

Industrial literature: Something old and something new?

There are plenty of pages in this book which may disappoint readers when they see clear evidence on how Dumas, for example, hired a large team of people to write novels on his behalf. Or how Jules Verne’s son published a number of books many years after his father died.

In other words, the so-called industrial literature was born earlier than we thought. Rouvillois says that today, hiring “documentarists” to help a writer, is common practice.

Why “Une histoire des best-sellers” is a pleasant reading experience?

Despite the book density coming from summing up stories covering bestsellers worldwide, Rouvillois’s book is easy to read as the content flows by combining press and critics’ quotes, anecdotes and testimonies of the time.

Very often, each story behind a bestseller is always full of surprises and unknown facts I have never heard of.

Posted in Readings | Tagged , , , , | Leave a comment

An outstanding literary testimony: Memories or the path to ourselves

Gabriel Dimisianu’s book “Memories and literary portraits[1]” captivated me completely. This is the reason of writing this article in order to keep the book essence fresh in my notes. A pleasant reading is well preserved as soon as one writes down some relevant notes and comments. In the forthcoming years I could revisit these notes hoping to enjoy the same pleasure as I did while reading the book.

carti_dimisianu

I discovered the book just by chance. Its title clearly suggested me, from the outset that it is not a book of literary studies, but rather a series of memories about contemporary Romanian writers, the author met and worked with them. Dimisianu uses plain language to portrait his fellow writers. The portraits certainly bear authenticity and convey a certain perfume of those years. The portraits, along with his memories, have embedded a certain amount of humour, which makes the stories more credible and genuine.

I recall Dimisianu’s name from the literary magazines of the ‘80s and ‘90s. Certainly the book does not have the magazine’s style as it features a certain flavour of memories, with an obvious colouring vibrato like in music.

I read the book easy as the text has got a personal touch with the emotions of the time and a sort of energy, which one can feel in Dimisianu’s narratives. The portraits have personal touches, built with stronger or more fragile images, which all in all communicate about people and events happening in a certain period of time, the years when I studied and worked before leaving my home country.

The author’s tone is balanced. I noticed his care to remain neutral and not give any verdicts or judge the people portrayed in the book. If other critics of his generation are famous for a certain degree of “aggressiveness”, Dimisianu have found the right way to build stories, to preserve a certain “storyteller” discretion in his narrative flow and style. He actually lets the reader to judge, classify and order the portrayed writers in a gallery the reader feels or chooses.

Reading the book proved compelling for two reasons. The first reason is that the book helped me reflect on the time period covered by Dimisianu, from his early start as a journalist to around 2000. I completed my own image about the contemporary Romanian literature I had in my school years. I also enhanced this image with unknown details showing that the writers were or are normal people who suffered as we did during the communist years. The second reason is that I got the synthesis I needed at this age about a sad, but rich period in the history of the Romanian literature.

It was hard to resist the political regime of Ceausescu. Whoever was against the regime suffered from the political pressure, being isolated and having the rights very limited. On top of everything the people showing any resistance were jailed or checked and placed under surveillance by the secret police agency (securitate).

Dimisianu explains in detail that there were professional conflicts between older and younger writers and the literary movements they represented. One should not have judged any weaknesses of certain writers. It would have been wiser to think of those times with their particular settings when it was difficult to publish without reflecting the ideology of the time.

The writer evokes three key moments with Tudor Vianu, who was his professor at the University of Bucharest. The moments are described with the emotion of being a student of a key figure of the Romanian culture. Dimisianu also mentions Eugen Lovinescu, who drew attention to the dangers of writing memories and journals. One of the person witnessing a scene with Vianu came to Dimisianu saying that she does not recognise herself in the context of the narrative because she never cries. Dimisianu concludes that: “it only remains for me to accept that it is my memory which is inevitably subjective.”

The book also includes portraits of forgotten writers such as Benador Ury, Georgeta Mircea Cancicov, Marcel Mihalaș și Mihail Crama. I must admit that I never heard of them, but it is Dimisianu’s book which helped me discover them and get more details on their literary work.

Tudor Arghezi is also part of the portrait gallery. A particular emotion comes out from the text when the author evoked some moments that defined Arghezi as a man and as a poet. Arghezi was not in good terms with its neighbour, George Ivascu, a famous Romanian critic, journalist and communist militant. Arghezi even confessed that “… what binds me now to Ivascu it is only the sidewalk”.

Dimisianu also pointed out that: “Arghezi seemed to be a dreadful man, but incredibly vital, aggressive, sarcastic from too much vitality, at 80 years old, an age he prepared to turn in the forthcoming days.”

Zaharia Stancu, one of the titans of the Romanian literature is portrayed as someone who “appears anywhere … creates a strong impression and I even saw Ceausescu intimidated in his presence.” Quoting Manolescu, Dimisianu says that Stancu “embodies, as Goga, the old finesse of the Romanian peasant.”

Dimisianu also recalls Stancu’s official reaction to an article published in “Literary Romania”, an article that summarised an interview with Salvador Dali, which was published abroad. What bothered the communist censorship was one of the great artist’s remarks about the future of European states. Dali said that the future should belong to monarchies. After the official tirade, sprinkled with many of the era wooden language words, Stancu whispered:

“- You should know that I met the late King, Michael … and he was a good guy, a good man. Stancu’s hostile speech epilogue proved his twisted nature…“.

Ov. S. Crohmălniceanu “redeemed for the concessions to the pressures of the political power – because there were such pressures – through everything he did in the coming years and in all that he had to live.” Crohmălniceanu’s main merits consisted of giving us back two major names of the Romanian literature, Arghezi and Blaga, after they were banned by the regime. And his masterpiece, a critical review of the literature, namely “Romanian literature between the two World Wars”, is the book I worn my elbows long enough during my studies.

Crohmălniceanu had the courage to confront Ceausescu directly by expressing his disapproval about the cult of personality and cultural degradation practiced by the former regime. This episode is detailed in “Tales disguised” by Crohmălniceanu.

Why does Dimisianu evoke this episode? He was impressed seeing his name in the book mentioned above, in the context of a testimonial about confronting Ceausescu directly:

“I sat down with cheeks girded. Dimisianu, beside me, touched my arm discreetly. ”

Nichita Stanescu’s portrait is of an informative nature and it does not, in any way, aim to add a new critical look at Stanescu’s work. In his earlier years, Dimisianu and his wife lived with Stanescu, Nicolae Velea, Ioana Bantaş and Cezar Baltag in a house located in Rahova, a suburb of Bucharest.

Fanus Neagu is also present in this series of evocations, in amid humorous stories. Neagu published even from his early studying years and rarely came to the courses. But he never missed the courses of Tudor Vianu.

Nicolae Manolescu is evoked as an “art seducer”, an art, which helped him earn a reputation as a serious and impartial critic since the sad times of the communist dictatorship. Manolescu was and remains an optimistic nature.

At the end of his book the author places an evocation of his hometown, Brăila, and about its cultural life, from the time of his childhood and adolescence. Dimisianu explains why he was an avid reader of magazines for children and how he learned to cherish and read his first books while helping a famous bookseller.

Dimisianu regrets that many of his memories melted into the mists of time, with the destruction of a number of diaries he thought were insignificant and childish.

This remark prompted me to write these lines, so that I may later review the book, maybe with different eyes.

I had seen somewhere on the Web a rating score of this book, which was 7 out of 10. It seemed strange to me. I consider a book a personal project, built with purely personal opinions and emotions, which cannot be scored for the sake of ratings.

[1] Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Humanitas, 2013

Posted in Culture, Cultures and communication | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

O mărturie literară de excepție: Amintirile sau drumul către noi înşine

Cartea lui Gabriel Dimisianu “Amintiri și portrete literare[1]” m-a captivat pe deplin. De aceea scriu aceste rânduri pentru a-i păstra vie esența, în însemnările mele. Memoria unei lecturi plăcute este mai bine păstrată atunci când ai un reper scris. Peste ani aş putea să revăd aceste rânduri cu aceeaşi mare plăcere cu care am parcurs cartea.

Volumul mi-a căzut în mână cu totul întâmplător. Titlul mi-a spus clar, încă de la început, că nu e o carte de critică literară pură, ci este mai degrabă o serie de amintiri despre scriitori români contemporani, pe care autorul i-a întâlnit şi cu care a lucrat. Cu ajutorul cuvintelor autorul face o serie de portrete reuşite care nu au nimic ieşit din comun. Dar au, cu siguranță, autenticitate, normalitate şi parfumul anilor în care s-au petrecut întâmplările povestite de autor. Şi umorul fin nu lipseşte, desigur.

dimisianu2013-1

Mi-am amintit usor de Dimisianu. Numele său apărea destul de des în revistele literare ale anilor 80 şi 90.

Am citit cartea pe nerăsuflate, cum se spune. Poate pentru că îi citesem pe multi dintre cei portretizați în cuvinte. Multe din portrete au tuşe personale, mai puternice sau mai fragile, potrivite cu întâmplările dezvăluite, poate în premieră, de către Dimisianu.

Tonul autorului mi s-a părut echilibrat. Dacă la alți critici din generația lui am remarcat o anume “agresivitate” în conținutul non-critic, în fluxul narativ şi în stil, la Dimisianu am apreciat mai întâi maniera sa pur intelectuală de a-şi clădi argumentele pro şi contra, iar mai apoi discreția sa de “povestitor”, care nu dă verdicte, ci lasă cititorul să judece, să clasifice sau să plaseze scriitorii în ierarhia pe care acesta o simte sau şi-o doreşte.

Lectura cărții s-a dovedit captivantă din două motive. Primul motiv ar fi că mi-a completat imaginea pe care mi-am făcut-o despre literatura română contemporană în anii de şcoală cu elemente savuroase, care întregeau portretele scriitorilor cu trăsături de oameni normali, care sufereau sau se bucurau ca şi noi, muritorii de rând, de aceleaşi privațiuni în anii aceia trişti. Al doilea motiv ar fi că toate portretele se leagă armonios într-o imagine de ansamblu a unei perioade triste din istoria literaturii române. Această imagine este sinteza de care aveam nevoie, la această vârsta, ca o aducere aminte a anilor de şcoală şi mai ales a ceea ce citisem atunci.

Ïn vremurile acelea tulburi era greu de rezistat tentației de a “te da” cu regimul pentru a nu fi o victimă a presiunii ideologice. Dimisianu, de altfel, explică pe larg că erau grupuri de scriitori care se “judecau” prea uşor unii pe alții. Era o realitate care a produs cutremure puternice între scriitorii mai vârstnici şi cei tineri şi în mişcările literare pe care aceştia le reprezentau:

“Să nu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor dacă nu a făcut el însuşi, mai întâi, în aceleaşi condiţii, dovada tăriei.”

Scriitorul evocă trei momente cu Tudor Vianu, care i-a fost profesor în anii de studenție. Cele trei momente sunt descrise într-o manieră simplă, dar plină de emoție. Dimisianu menționează, de asemenea, pe Eugen Lovinescu, cel care atrăgea atenția asupra pericolelor genului memorialistic. Unul din martorii unei scene cu Vianu i-a reproşat autorului ca nu se recunoaşte în împrejurările descrise. Dimisianu concluzionează că “nu-mi rămâne decât să accept că domnia sa a plâns doar în memoria mea, fatalmente subiectivă”.

Cartea include, de asemenea, câteva portrete ale unor scriitori uitați de vreme. Este vorba de Ury Benador, Georgeta Mircea Cancicov, Marcel Mihalaș și Mihail Crama. Trebuie să recunosc că nici mie numele lor nu mi-au spus mare lucru, dar evocările lui Dimisianu m-au ajutat să-i descopăr în linii mari și apoi să mă informez cât de cât despre activitatea lor.

Tudor Arghezi este prezent în câteva relatări. O emoție particulară se degajă din rândurile autorului prin evocarea acestor momente care îl defineau pe Arghezi ca om și ca poet. Arghezi nu s-a prea înțeles cu vecinul său, George Ivascu și chiar a mărturisit că “… ce mă leagă acum de el este numai trotuarul.” Ïn incheierea evocării, Dimisianu mărturisește că:

“Nu rău mi s-a părut Arghezi, ci nemaipomenit de vital, agresiv-sarcastic din prea multă vitalitate, nedomolită nici la vârsta patriarhilor pe care poetul se pregătea s-o împlinească peste puține zile.”

Un alt titan al literaturii române, prezent în evocările lui Dimisianu, este Zaharia Stancu, care “oriunde apărea… crea o puternică impresie și l-am văzut chiar pe Ceaușescu intimidat în prezența sa”. Citându-l pe Manolescu, Dimisianu spune că Stancu, “întruchipează ca și Goga, finetea unei rase vechi de tărani”.

Dimisianu își amintește, de asemenea, reacția oficială a lui Stancu la apariția unui articol publicat în “România literară”, articol care cuprindea un interviu cu Salvador Dali, preluat din presa străină. Ceea ce deranja cenzura comunistă era o remarcă a marelui artist despre viitorul statelor europene, care ar trebui să aparțină monarhiilor. După tirada oficială de reproșuri, presărate cu multe din cuvintele limbajului de lemn al epocii, Stancu șoptește:

“- Să știți că l-am cunoscut pe fostul rege, pe Mihai… era un băiat bun, un om de treabă.

Un epilog în răspăr cu discursul pe care Zaharia Stancu tocmai ni-l ținuse, mărturisind despre firea lui sucită, s-ar fi zis, din care, în orice caz, o doză de hitrionism nu lipsea.”

Geo Dumitrescu este “cel care are posteritatea literară cea mai bogată și cea mai activă, indiferent dacă beneficiarii ei o recunosc sau nu.”

Ov. S. Crohmălniceanu este evocat cu emoția specifică a învățăcelului. Dimisianu afirmă că “Ov. S. Crohmălniceanu s-a răscumpărat pentru aceste cedări la presiunile făcute asupra sa de puterea politică – pentru că au existat astfel de presiuni – prin tot ce a întreprins în anii următori și în toți pe care i-a mai avut de trăit.”

Lui Crohmălniceanu i se recunosc meritele de a readuce în actualitatea literară a vremii pe Arghezi și Blaga. Contribuția cheie care plasează numele lui Crohmălniceanu în galeria criticilor români este, desigur, capodopera sa “Literatura română dintre cele două războaie mondiale”, o lucrare pe care mi-am tocit mult coatele, eu însumi, în anii de școală.

Crohmălniceanu a avut curajul să-l înfrunte direct pe Ceausescu, exprimându-și direct dezaprobarea pentru cultul personalității și degradarea culturală practicată de fostului regim. Acest episod este pe larg descris în “Amintiri deghizate”, de Crohmălniceanu.

De ce evocă Dimisianu acest episod? A fost impresionat să-și vadă numele în cartea mai sus menționată, în contextul unei relatări despre o înfruntare directă a lui Ceaușescu:

“M-am așezat jos, cu obrajii încinși. Dimisianu, alături de mine, mi-a strâns discret brațul.”

Nu lipsește din evocări Nichita Stănescu. Intenția lui Dimisianu este informativă și nu are, nicidecum, scopul de a adăuga o nouă privire critică asupra operei lui Stănescu. Ïn tinerețe, Dimisianu și soția lui au locuit împreună cu Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag și Ioana Bantaș într-o casă din mahalaua Rahovei, în București.

Fanuș Neagu este prezent în această serie de evocări, în mijlocul unor întâmplări pline de haz. Neagu publica încă din studenție, dar venea foarte rar la cursuri. Nu lipsea însă de la cursurile lui Tudor Vianu.

Nicolae Manolescu este evocat sub semnul “artei seducătorului”, o artă ce l-a ajutat să-și câștige reputația unui critic serios și imparțial încă din vremurile triste ale dictaturii comuniste. Manolescu a fost și rămâne un optimist al vremii. Textele lui Manolescu “mă încântau (mă seduceau, de ce n-aș scrie și aici cuvântul?) prin multe însușiri, dintre care aș aminti aici doar precizia expresivă și acea irandiantă luminozitate.”

Autorul adaugă la finalul volumului său o evocare despre mediul cultural brăilean, de pe vremea copilăriei și adolescenței sale. Explică de ce era un cititor pasionat al revistelor pentru copii și cum s-a deprins să prețuiască și să citească primele sale cărți pe când ajuta un librar faimos în Brăila sa natală.

Dimisianu precizează că multe dintre amintirile sale s-au topit în negura vremurilor, odată cu distrugerea unor jurnale despre care credea că sunt nesemnificative și copilărești.

Această remarcă m-a determinat să scriu aceste rânduri care poate, mai târziu, mă vor ajuta să pot revedea, poate cu alți ochi, mărturiile literare de excepție, așa după cum le-a împărtășit Dimisianu prin volumul său.

Văzusem undeva pe Web o notă acordată cărții. Era 7 din 10. Mi s-a părut ciudat. Eu consider o carte un proiect personal, construit cu păreri și emoții pur personale, care nu se pot nota de dragul ratingului.

[1] Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Humanitas, 2013

Posted in Culture, Cultures and communication, Miscellaneous | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Evere’s Bon Pasteur Park

A park in winter has got its simple beauty, no doubt about that. Seeing empty trees with their branches lifting their silhouettes to the sky expresses a sort of sadness and a sort of reminder that clothes do not wear us forever.

I captured the plain beauty of the Bon Pasteur Park (Goede Herderpark in Dutch) on a number of photos, in winter, as a way to get a sort of reference for the forthcoming seasons, which are going to wear the Park in bright and fresh colours.

The Park is situated in the area of the former Convent of the Bon Pasteur (Good Shepherd), which was completely destroyed by bombs in 1944 during the World War II. The Park was open in 1960 after its location served as waste storage. Good and inspired solution to turn a waste location into a park!

The Park is a perfect natural buffer between the Natural Reservation of Moeraske and the buildings around the St Vincent Church, in Evere (Brussels), where I live. The Park includes playgrounds and a number of sport fields, in addition to beautiful trees, bushes and other plants.

Looking forward to walking in the Park during the forthcoming months!

Posted in Culture, Cultures and communication, Photo-gallery, Travelling | Tagged , , , , , | Leave a comment

A genuine lesson about Eminescu

Today we celebrate the Romanian National Culture Day, which is linked to the birthday of Eminescu, the last Romantic poet of Europe & the world.

“O Mother …” is one of his outstanding masterpieces.

O Mother…

by Mihai Eminescu

O mother, darling mother, lost in time’s formless haze
Amidst the leaves’ sweet rustle you call my name always;
Amidst their fluttering murmur above your sacred grave
I hear you softly whisper whene’er the branches wave;
While o’er your tomb the willows their autumn raiment heap…
For ever wave the branches, and you for ever sleep.

When l shall die, beloved, do not beside me mourn,
But break a branch of blossom that does the lime adorn,
And take it very softly, and plant it at my head;
I’ll feel its shadow growing as on the soil it’s shed;
And watered by the tears that you for sorrow weep…
For ever grow that shadow, and l for ever sleep.

And should it be together that we shall die one day,
They shall not in some cemet’ry our separate bodies lay,
But let them dig a grave near where the river flows
And in a single coffin them both together close;
That l to time eternal my love beside me keep…
For ever wail the water, and we for ever sleep.

English version by Corneliu M. Popescu

In search of Right Words

Eminescu, the icon of the Romanian culture and the last romantic poet of Europe, is today celebrated in all corners of the world.

I came across his masterpieces as a child before entering school. My mother helped me memorise one of his famous, delicate and simple poems, “Sleepy Little Songsters” (Somnoroase păsărele). This English version by Sylvia Pankhurst and I. O. Stefanovici was published in 1930, when the two translators gave voice in English to Eminescu’s masterpieces, for the first time. Their volume was prefaced by Nicolae Iorga and George Bernard Shaw, two world’s famous figures.

Mihai Eminescu Mihai Eminescu

Year by year I discovered many poems as well as a number of prose pieces. Year by year my abilities to understand Eminescu developed, but I could never say that I have discovered him entirely. Each time I re-read some of his works, I discover new meanings and metaphors, which I could…

View original post 635 more words

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Catedrala din Aachen, Germania: Opt motive pentru a o vizita

Am văzut multe catedrale în viața mea, dar Catedrala din Aachen sau Aachener Dom, în germană, este cea mai aproape de sufletul meu.

Monumentul, care este cea mai veche catedrală construită în nordul Europei, este un loc magic unde au fost încoronați multi dintre împărații din vechile timpuri.

Catedrala este considerată o capodoperă arhitecturală de o frumusețe de neegalat, cu vitraliile sale superbe, pereți de marmură remarcabili și dale miniaturale de mozaic în aur care decorează podelele, tavanul și altarul.

img_4870

Există opt motive pentru care această catedrală este unul dintre locurile mele preferate. Prefer să rămân la opt motive, pentru a lega cumva cifra “opt” de un simbol important al Catedralei din Aachen, un simbol încorporat în Octagonul carolingian, descris mai pe larg în acest articol.

  1. O combinație a trei stiluri architecturale care îți taie respirația

Monumentul ca atare combină două stiluri arhitecturale majore, cel carolingian și cel gotic, cu urme vizibile ale stilului ottonian.

Principala caracteristică a stilului carolingian este intrarea în catedrală, situată în partea de vest. Intrarea se numește Westwork (Westwerk în limba germană). Westwork este format din două turnuri care susțin câteva încăperi dispuse pe două etaje.

În timp ce vizitam catedrala, am remarcat prezența unor elemente de arhitectură bizantină, din țara mea natală. Se pare că ele își au originea în stilul carolingian, care s-a dezvoltat în timpul Imperiului Carolingian și care se bazează pe arhitectura creștină din Imperiul Roman.

Elementele stilului gotic sunt vizibile în structura altarului catedralei în timp ce elementele de stil ottonian s-au folosit mai ales în zona tronului imperial al lui Carol cel Mare.

  1. Capela Palatină sau Octagonul carolingian

Capela Palatină este de fapt o cameră octagonală, cu două etaje, cu stâlpi puternici care susțin o galerie impresionantă, închisă cu o cupolă. Zidurile Capelei, stâlpii și tavanul sunt acoperiți de picturi din mozaic, care sunt de o deosebită și rară frumusețe.

aachen_carolingianoctagon1_cupola

  1. Geometrie și simboluri unice

De-a lungul secolelor experții au efectuat mai multe măsurători ale Catedralei ca să explice dimensiunile sale și ca să identifice simbolurile pe care acestea le poartă. Experții au ajuns la concluzia că explicația plauzibilă ar fi chiar pasul carolingian, o unitate de măsură introdusă chiar de către Carol cel Mare.

Se știe că renumitul împărat Carol cel Mare a introdus unități de măsură pentru greutate și lungime care să fie uniforme în imperiul său pentru a asigura un sistem de referință unic. Un picior carolingian reprezintă aproximativ o treime dintr-un metru.

aachen_carolingianoctagon1

Forma octagonală a Capelei Palatine simbolizează promisiunea de viață eternă. Un alt simbol este numărul “zece” care reprezintă perfecțiunea în arhitectura medievală. Atât forma circulară a cupolei Capelei cât și înălțime sa măsoară o sută de picioare carolingiene. Suta este un multiplu de zece, deci și această caracteristică explică simbolistica lui “zece”.

  1. Altarul gotic

Altarul Catedralei Aachen este un simbol al arhitecturii gotice, remarcabil prin dimensiunile și designul său. Suprafața ferestrelor acoperă aproximativ 1.000 de metri pătrați și de-a lungul timpului a botezată Glashaus (Casa de sticlă). Suprafața este din nou, un multiplu de zece, care se adaugă la simbolistica lui zece.

aachengothicchoirhenrysambon

Altarul adăpostește apostolii și Karlsschrein, sarcofagul care cu osemintele lui Carol cel Mare, ce se odihnesc în Capela Palatină.

Pereții cu vitralii lasă lumina zilei să pătrundă adânc în Catedrală, filtrând-o într-o manieră unică.

  1. Capelele laterale

Există șapte capele care fac parte din ansamblul catedralei din Aachen. Cinci dintre ele sunt plasate în jurul Octagonului carolingian, în timp ce alte două capele sunt situate în vechea mănăstire și în curtea Catedralei.

img_4883

Cele cinci capele principale sunt: Capela Sf. Matei, Capela Sf. Ana, Capela Ungariei, Capela Sf. Nicolae & Sf. Mihail și Capela St. Charles & Hubert. Celelalte două capele sunt: Capela Sfinților și Capela Botezului.

  1. Candelabrul lui Barbarossa

Acest candelabru celebru poartă numele împăratului Barbarossa, cel care l-a donat Catedralei. Candelabrul este format din opt (din nou simbolul opt) arce aranjate pe o structură circulară, suspendată cu un lanț.

aachen_barbarossa_chandelier1

  1. Marienschrein, una dintre cele mai importante comori ale secolului al XIII-lea

Marienschrein sau sarcofagul Sfintei Maria adăpostește patru obiecte celebre: veșmântul Fecioarei Maria, scutecele pruncului Isus, veștimentele lui Isus de pe cruce și acoperământului lui Ioan Botezatorul. Marienschrein este depus într-o vitrină de sticlă protejată în altarul Catedralei.

aachen_marienschrein1

Sarcofagul este decorat cu scene reprezentând cei doisprezece apostoli, Hristos, Fecioara Maria și Carol cel Mare. Aproape o mie de pietre prețioase au fost folosite pentru decorarea sarcofagului.

  1. Amvonul lui Henry II

Amvonul lui Henry II a fost executat între 1002 și 1014, în urma comenzii lui Henric al II-lea, un împărat roman.

aachen_henrys_ambon

Se spune că decorațiile amvonului sunt piese emblematice de artă din perioada ottoniană. Amvonului este acoperit cu aur și bogat ornamentat cu pietre prețioase.


Dacă ați vizitat Catedrala din Aachen, vă rog să împărtășiți impresiile dumneavoastră printr-un comentariu pe această pagină. Mulțumesc!

Posted in Culture, Cultures and communication, Photo-gallery, Travelling | Tagged , , , , , , , | Leave a comment