O mărturie literară de excepție: Amintirile sau drumul către noi înşine

Cartea lui Gabriel Dimisianu “Amintiri și portrete literare[1]” m-a captivat pe deplin. De aceea scriu aceste rânduri pentru a-i păstra vie esența, în însemnările mele. Memoria unei lecturi plăcute este mai bine păstrată atunci când ai un reper scris. Peste ani aş putea să revăd aceste rânduri cu aceeaşi mare plăcere cu care am parcurs cartea.

Volumul mi-a căzut în mână cu totul întâmplător. Titlul mi-a spus clar, încă de la început, că nu e o carte de critică literară pură, ci este mai degrabă o serie de amintiri despre scriitori români contemporani, pe care autorul i-a întâlnit şi cu care a lucrat. Cu ajutorul cuvintelor autorul face o serie de portrete reuşite care nu au nimic ieşit din comun. Dar au, cu siguranță, autenticitate, normalitate şi parfumul anilor în care s-au petrecut întâmplările povestite de autor. Şi umorul fin nu lipseşte, desigur.

dimisianu2013-1

Mi-am amintit usor de Dimisianu. Numele său apărea destul de des în revistele literare ale anilor 80 şi 90.

Am citit cartea pe nerăsuflate, cum se spune. Poate pentru că îi citesem pe multi dintre cei portretizați în cuvinte. Multe din portrete au tuşe personale, mai puternice sau mai fragile, potrivite cu întâmplările dezvăluite, poate în premieră, de către Dimisianu.

Tonul autorului mi s-a părut echilibrat. Dacă la alți critici din generația lui am remarcat o anume “agresivitate” în conținutul non-critic, în fluxul narativ şi în stil, la Dimisianu am apreciat mai întâi maniera sa pur intelectuală de a-şi clădi argumentele pro şi contra, iar mai apoi discreția sa de “povestitor”, care nu dă verdicte, ci lasă cititorul să judece, să clasifice sau să plaseze scriitorii în ierarhia pe care acesta o simte sau şi-o doreşte.

Lectura cărții s-a dovedit captivantă din două motive. Primul motiv ar fi că mi-a completat imaginea pe care mi-am făcut-o despre literatura română contemporană în anii de şcoală cu elemente savuroase, care întregeau portretele scriitorilor cu trăsături de oameni normali, care sufereau sau se bucurau ca şi noi, muritorii de rând, de aceleaşi privațiuni în anii aceia trişti. Al doilea motiv ar fi că toate portretele se leagă armonios într-o imagine de ansamblu a unei perioade triste din istoria literaturii române. Această imagine este sinteza de care aveam nevoie, la această vârsta, ca o aducere aminte a anilor de şcoală şi mai ales a ceea ce citisem atunci.

Ïn vremurile acelea tulburi era greu de rezistat tentației de a “te da” cu regimul pentru a nu fi o victimă a presiunii ideologice. Dimisianu, de altfel, explică pe larg că erau grupuri de scriitori care se “judecau” prea uşor unii pe alții. Era o realitate care a produs cutremure puternice între scriitorii mai vârstnici şi cei tineri şi în mişcările literare pe care aceştia le reprezentau:

“Să nu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor dacă nu a făcut el însuşi, mai întâi, în aceleaşi condiţii, dovada tăriei.”

Scriitorul evocă trei momente cu Tudor Vianu, care i-a fost profesor în anii de studenție. Cele trei momente sunt descrise într-o manieră simplă, dar plină de emoție. Dimisianu menționează, de asemenea, pe Eugen Lovinescu, cel care atrăgea atenția asupra pericolelor genului memorialistic. Unul din martorii unei scene cu Vianu i-a reproşat autorului ca nu se recunoaşte în împrejurările descrise. Dimisianu concluzionează că “nu-mi rămâne decât să accept că domnia sa a plâns doar în memoria mea, fatalmente subiectivă”.

Cartea include, de asemenea, câteva portrete ale unor scriitori uitați de vreme. Este vorba de Ury Benador, Georgeta Mircea Cancicov, Marcel Mihalaș și Mihail Crama. Trebuie să recunosc că nici mie numele lor nu mi-au spus mare lucru, dar evocările lui Dimisianu m-au ajutat să-i descopăr în linii mari și apoi să mă informez cât de cât despre activitatea lor.

Tudor Arghezi este prezent în câteva relatări. O emoție particulară se degajă din rândurile autorului prin evocarea acestor momente care îl defineau pe Arghezi ca om și ca poet. Arghezi nu s-a prea înțeles cu vecinul său, George Ivascu și chiar a mărturisit că “… ce mă leagă acum de el este numai trotuarul.” Ïn incheierea evocării, Dimisianu mărturisește că:

“Nu rău mi s-a părut Arghezi, ci nemaipomenit de vital, agresiv-sarcastic din prea multă vitalitate, nedomolită nici la vârsta patriarhilor pe care poetul se pregătea s-o împlinească peste puține zile.”

Un alt titan al literaturii române, prezent în evocările lui Dimisianu, este Zaharia Stancu, care “oriunde apărea… crea o puternică impresie și l-am văzut chiar pe Ceaușescu intimidat în prezența sa”. Citându-l pe Manolescu, Dimisianu spune că Stancu, “întruchipează ca și Goga, finetea unei rase vechi de tărani”.

Dimisianu își amintește, de asemenea, reacția oficială a lui Stancu la apariția unui articol publicat în “România literară”, articol care cuprindea un interviu cu Salvador Dali, preluat din presa străină. Ceea ce deranja cenzura comunistă era o remarcă a marelui artist despre viitorul statelor europene, care ar trebui să aparțină monarhiilor. După tirada oficială de reproșuri, presărate cu multe din cuvintele limbajului de lemn al epocii, Stancu șoptește:

“- Să știți că l-am cunoscut pe fostul rege, pe Mihai… era un băiat bun, un om de treabă.

Un epilog în răspăr cu discursul pe care Zaharia Stancu tocmai ni-l ținuse, mărturisind despre firea lui sucită, s-ar fi zis, din care, în orice caz, o doză de hitrionism nu lipsea.”

Geo Dumitrescu este “cel care are posteritatea literară cea mai bogată și cea mai activă, indiferent dacă beneficiarii ei o recunosc sau nu.”

Ov. S. Crohmălniceanu este evocat cu emoția specifică a învățăcelului. Dimisianu afirmă că “Ov. S. Crohmălniceanu s-a răscumpărat pentru aceste cedări la presiunile făcute asupra sa de puterea politică – pentru că au existat astfel de presiuni – prin tot ce a întreprins în anii următori și în toți pe care i-a mai avut de trăit.”

Lui Crohmălniceanu i se recunosc meritele de a readuce în actualitatea literară a vremii pe Arghezi și Blaga. Contribuția cheie care plasează numele lui Crohmălniceanu în galeria criticilor români este, desigur, capodopera sa “Literatura română dintre cele două războaie mondiale”, o lucrare pe care mi-am tocit mult coatele, eu însumi, în anii de școală.

Crohmălniceanu a avut curajul să-l înfrunte direct pe Ceausescu, exprimându-și direct dezaprobarea pentru cultul personalității și degradarea culturală practicată de fostului regim. Acest episod este pe larg descris în “Amintiri deghizate”, de Crohmălniceanu.

De ce evocă Dimisianu acest episod? A fost impresionat să-și vadă numele în cartea mai sus menționată, în contextul unei relatări despre o înfruntare directă a lui Ceaușescu:

“M-am așezat jos, cu obrajii încinși. Dimisianu, alături de mine, mi-a strâns discret brațul.”

Nu lipsește din evocări Nichita Stănescu. Intenția lui Dimisianu este informativă și nu are, nicidecum, scopul de a adăuga o nouă privire critică asupra operei lui Stănescu. Ïn tinerețe, Dimisianu și soția lui au locuit împreună cu Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag și Ioana Bantaș într-o casă din mahalaua Rahovei, în București.

Fanuș Neagu este prezent în această serie de evocări, în mijlocul unor întâmplări pline de haz. Neagu publica încă din studenție, dar venea foarte rar la cursuri. Nu lipsea însă de la cursurile lui Tudor Vianu.

Nicolae Manolescu este evocat sub semnul “artei seducătorului”, o artă ce l-a ajutat să-și câștige reputația unui critic serios și imparțial încă din vremurile triste ale dictaturii comuniste. Manolescu a fost și rămâne un optimist al vremii. Textele lui Manolescu “mă încântau (mă seduceau, de ce n-aș scrie și aici cuvântul?) prin multe însușiri, dintre care aș aminti aici doar precizia expresivă și acea irandiantă luminozitate.”

Autorul adaugă la finalul volumului său o evocare despre mediul cultural brăilean, de pe vremea copilăriei și adolescenței sale. Explică de ce era un cititor pasionat al revistelor pentru copii și cum s-a deprins să prețuiască și să citească primele sale cărți pe când ajuta un librar faimos în Brăila sa natală.

Dimisianu precizează că multe dintre amintirile sale s-au topit în negura vremurilor, odată cu distrugerea unor jurnale despre care credea că sunt nesemnificative și copilărești.

Această remarcă m-a determinat să scriu aceste rânduri care poate, mai târziu, mă vor ajuta să pot revedea, poate cu alți ochi, mărturiile literare de excepție, așa după cum le-a împărtășit Dimisianu prin volumul său.

Văzusem undeva pe Web o notă acordată cărții. Era 7 din 10. Mi s-a părut ciudat. Eu consider o carte un proiect personal, construit cu păreri și emoții pur personale, care nu se pot nota de dragul ratingului.

[1] Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Humanitas, 2013

Advertisements
This entry was posted in Culture, Cultures and communication, Miscellaneous and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s