Cărţile de căpătâi

Am încercat de multe ori să găsesc o traducere potrivită pentru “cartea de căpătâi” în franceză şi engleză, dar niciuna dintre variantele găsite nu exprimă bogăţia metaforică exprimată în limba română. Sau poate sunt prizonierul limbii mele materne, cine ştie?

Prima mea carte a fost una de colorat. Am colorat fericit formele şi povestea s-a născut imediat, cu imaginaţie, efort şi bunăvoinţă. Era o carte subţire, cu momentele esenţiale ale poveştii lui Bambi, celebrul pui de căprioară.

IMG_3114

Prima mea carte adevărată mi-a fost dăruită de bunici. Erau poveştile şi povestirile lui Creangă. Încă o mai am şi azi. Când o frunzăresc îmi amintesc de eforturile uriaşe de a o citi, precum şi de bucuria descoperirilor pe drumul către cunoaştere.

Primul roman pe care l-am citit a fost “Căpitan la 15 ani”, de Jules Verne. Fusese, din nou, un dar de la bunici. O poveste captivantă, care m-a ţinut blocat în casă pentru câteva zile, în ciuda disperării părinţilor mei de a ieşi la aer. Era o iarnă de poveste, cu zăpezi mari. Aveam opt ani, cred.

Cărţile apoi au sosit una câte una în viaţa mea. Am descoperit biblioteca sătească. Era multă literatura rusă, şi clasică dar şi literatură cu… aer socialist. Am găsit şi autori din vest şi din alte părţi ale lumii. Nu sosise încă ceasul când titlurile erau selectate de regim…

În câţiva ani s-au adunat ceva cărţi. Dintr-un toc vechi de uşă, bunicul meu mi-a meşterit primul meu raft de cărţi. Eram tare mândru! Îmi ordonam cărţile alfabetic sau le grupam pe categorii: proza, poezie şi mai târziu teatru.

Au venit apoi anii de gimnaziu cu listele de lecturi obligatorii. Nu toate cărţile erau atractive, dar faceam efortul să le citesc. Unul din dascălii meu imi spusese să termin orice carte pe care o încep, din respect pentru autor. Am urmat acest sfat până acum câţiva ani. Am hotărât că abandonarea lecturii unei cărţi nu înseamnă neaparat lipsă de respect pentru autor, ci mai ales posibilitatea de a folosi acel timp pentru altceva mai plăcut.

Pentru mulţi ani am citit multe cărti din listele obligatorii ale surorii mele cele mari. Sunt cinci ani între noi, dar am reuşit să ţin pasul cu ea. Eforturile mi-au fost răsplătite nu numai în anii de studii, dar toată viaţa, aş spune. Îmi amintesc şi azi cât de greu am găsit două cărţi din literatura rusă: “Pământ desţelenit” şi “Pe Donul liniştit”, două romane fluviu scrise de Mihail Şolohov.

Cărţile vorbeau despre ţăranii ruşi şi cât de fericiţi construiau ei socialismul prin munca lor la colhoz. Şolohov a avut talent, poate de aceea i s-a acordat Premiul Nobel. Descrierile de natură erau atât de vii, încât şi astăzi revăd natura zugravită în paginile lui. Cât despre viaţa fericită a acelor ţărani, totul era atât de artificial, încât se simţea că viaţa şi fericirea lor nu putea fi clădită cu ideile acelea sovietice. Sau poate oamenii erau într-adevăr fericiţi, cine ştie?

Trebuie să recunosc că simţeam acel “suflu” al comunităţii, pentru că trăiam ceva similar în satul în care am crescut: ţăranii care renegau boierii de altădată şi care munceau pe vechile lor pământuri ca apoi să primească răsplata muncii lor în zile de muncă, la “colectiv”.

Ceea ce mi se părea absurd în anii aceia era că mama muncea o zi întreagă, dar, din anumite motive, nu primea recunoaşterea oficială a unei zile întregi de muncă, ci în funcţie de dificultatea activităţii. Dacă era vorba de prăşit, de exemplu, munca în sine era considerată mai uşoară şi, deci, pentru o zi de muncă efectivă primea în schimb doar jumătate de zi în scriptele CAP-ului.

Mama citea rar, poate şi din cauza muncii extenuante de la câmp. Tata, tractorist fiind, avea ceva mai mult timp şi pentru că nu robotea efectiv pe câmp, nu era aşa de obosit ca mama, care ne mai avea şi pe noi pe cap, cu obligaţiile curente zi de zi.

În anii de şcoală au fost multe lecturi plăcute şi la fel de multe neplăcute. Nu era, cred, o chestiune de gust, ci mai degrabă obligaţia de a citi cărţi care aveau un anumit rol în programa şcolară.

Prima mea carte de căpătâi a fost “Un veac de singuratate”, de Gabriel García Márquez. Mi-a fost recomandată şi împrumutată de către unul din profesorii mei de liceu. Prima ei lectură a fost o activitate destul de elaborată. Bogăţia de personaje cu nume apropiate, de multe ori identice, precum şi densitatea specifică realismului magic cereau un efort de lectură. Este cartea pe care am recitit-o de şase ori, la vârste diferite. Cu fiecare lectură redescopeream nuanţe pe care nu le sesizasem în timpul lecturilor anterioare.

În anii ’80 mai ales, cărtile erau “comori” care se vindeau pe “sub tejghea”, adică plăteam preţul ei şi ceva în plus: eram întotdeauna înarmat cu veşnicul cadou de zile mari, adică pachetul de ţigări Kent. Aşa au supravieţuit dorinţele noastre de cultură. Nu multe din cărţile de atunci meritau efortul. Eram de multe ori victimele librarilor care făceau publicitate gratuită unor cărţi de duzină.

Oricum, am adunat multe cărţi în acea perioadă, cărţi care nu putea fi “de căpătai”, în niciun caz. Erau oameni, în special activitişti de partid, care îşi cumpărau cărţi “la metru”. Acestea erau alese în funcţie de mărimea lor, ca stivuirea lor pe raft să nu deranjeze ochiul. Credeau că doar simpla achiziţionare a cărţilor e de ajuns pentru actul de cultură în sine. Lectura era, cu siguranţă, ceva neobişnuit pentru aceştia.

Familia mea a jucat un rol esenţial în cultivarea pasiunii pentru lectură. Pe de o parte tatăl meu îmi recomanda cărţi “serioase”, în opinia lui, precum “Așa s-a călit oțelul” de Nikolai Ostrovski. Pe de altă parte erau recomandările surorii mele, în special cărţi din literatura vestică. Bunicii erau aceia care “promovau” literatura autohtonă, în principal clasicii români. Bineînţeles, mai erau şi recomandările “oficiale” ale profesorilor mei.

Ca dascăl mi-am îndemnat elevii să citească şi le-am recomandat întotdeauna cărţi bune. Dacă unele dintre ele erau mai “dificile” îi ajutam să descopere dulceaţa lor. Nu ştiu dacă am reuşit sau nu să le cultiv dragostea de lectură. E adevărat că în vremurile de azi, cu atâtea surse de informare mai comode, cititul rămâne o activitate mai elaborată, mai ales pe planul imaginaţiei. Dacă cititorul nu face un efort de imaginaţie, lectura e săracă şi la final, fără rost.

În aproape 50 de ani mi-au trecut prin mână mii de cărţi. Pe unele dintre ele le-am purtat cu mine peste tot, chiar dacă ne-am mutat de vreo cinci ori până acum. Altele le-am dăruit. Dar am păstrat câteva sute de cărţi, pe care le-am considerat cărţile mele de căpătâi. Ele, şi multe altele, sunt cu mine peste tot. Aş putea spune că m-au format, indiferent dacă lectura lor a fost plăcută sau mai puţin plăcută.

Advertisements
This entry was posted in Culture, Cultures and communication, Uncategorized and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s