Limba română sau întoarcerea acasă prin cuvinte

Am răspuns invitației unei colege de a contribui la Ziua europeană a blogurilor multilingve cu un articol în limba mea maternă. Cum scriu mai rar în românește s-ar putea să mai scap câte o greșeală pe ici, pe acolo, mai ales că nu sunt foarte familiarizat cu ultima reformă a limbii române, introdusă de Academia română.

Într-o asemenea zi când se sărbătoresc limbile pământului pe Web, care ar putea fi tema potrivită pentru un articol în limba română, dacă nu chiar limba română în sine?

Nichita Stănescu m-a fascinat prin simplitatea și profunzimea cuvintelor lui: “A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.”

Îmi amintesc bine primii mei pași către limba română. Ai mei mi-au spus că am început să vorbesc mai târziu decât ar fi fost normal. Bunicii își făceau griji și discutau ce pot face în cazul în care nu-mi dădeam drumul la gură curând. Ziua aceea mult așteptată a venit. Am vorbit atât de curat și de corect, încât au zis că e un miracol de la cel de sus. Vorbeam chiar prea mult, absolut despre orice era în jurul meu. Bunicii așadar nu au mai urmat planurile lor de a găsi un leac pentru un copil care nu dă semne că ar putea vorbi. Asta însemna că este fie mut, fie prea interiorizat. Remediul propus de ei era ca unul din ei să mă poarte în cârcă, într-un sac, și să mă plimbe de trei ori în jurul casei, spunând: „Ce-ai în sac?” „Un gânsac – nici nu sâsâie, nici nu gâgâie”. N-au mai făcut asta cu mine și nici nu am auzit vreodată de cineva vindecat prin acest remediu tradițional.

Ștefana și Petre Dumitru, bunicii din partea tatălui meu

Ștefana și Petre Dumitru, bunicii din partea tatălui meu

Bunicilor mei le datorez primele lecții solide de limbă, cum părinții erau la muncă ziua întreagă. Mă corectau și întotdeauna mă povățuiau cum să mă exprim corect și pe înțeles. Ei aveau „carte” cum se spunea, erau adică absolvenți de patru clase primare, ceea ce era ceva pe vremea aceea. Îmi amintesc și azi multe din formele lor de exprimare puțin arhaică, ceea ce dădea limbajului lor o tușă de poezie aparte.

Vasilica și Dragomir Baciu, bunicii din partea mamei mele

Vasilica și Dragomir Baciu, bunicii din partea mamei mele

Serile cu povești la gura sobei erau plăcerile cele mai mari ale acelor vremuri. Toți cei patru bunici povesteau din întâmplările lor sau uneori preluau din povestirile biblice pe care le adaptau pentru noi. Unul din bunici s-a prăpădit prea devreme, dar încă mai păstrez în urechi simplitatea tonului, precum și o anume puritate a vocabularului său. Bunica din partea mamei era cea mai talentată, aș spune. Împreună cu vărul meu o rugam să ne povestească „din vechime” și biata de ea, frântă după o zi de muncă, nu ne refuza niciodată. Poveștile ei aveau întotdeauna o morală, fiecare dintre ele aveau partea lor de învățătură, ceva în genul povestirilor lui Tolstoi care strecura o “învățătură” la finalul fiecărui text.

A venit apoi vremea când am început să mă joc de-a cuvintele. Dacă la început ai mei erau mulțumiți și impresionați de limba pe care o vorbeam, pe la patru ani, cred, am încercat să mă joc cu vorbele. Nu foloseam corect timpul verbului sau amestecam din plăcere metafore care nu își aveau locul în contextul respectiv. Și uite așa ai mei s-au luat de gânduri și i-am auzit vorbind că trebuie să ia o decizie pentru că ceva se întâmplă de amestec cuvintele fără nici o logică. Îmi amintesc că toată familia mă dojenea și deci, ușor-ușor, am renunțat la jocul de-a cuvintele.

Cum am învățat să citesc înainte de a merge la școală, lectura mă ajuta să înțeleg cuvintele și felul în care ele se combinau pentru a se face înțelese. Cititul era un exercițiu zilnic și deci apărea și nevoia de a întreba, de a căpăta lămuriri despre cuvintele noi. Tot bunicii erau dicționarele mele. Nu aveam încă la ora aceea un dicționar și nici măcar nu știam că ele există. Deci începuturile mele în descifrarea tainelor limbii romane s-au bazat în totalitate pe cultura orală pe care ai mei o aduceau cu ei de la generațiile anterioare din familie.

Apoi au venit anii de școală, ani în care am simțit bine că până și învățarea limbii materne cere eforturi foarte mari, dacă vrei să o vorbești si să o scrii bine. Mi-am păstrat, se pare, dorința de joacă și jocul cu metaforele l-am încercat încă de mic. Lecțiile clasice de „compunere” erau momentele când așa ceva era permis. Dascălii mei spuneau că scriu bine și pe la gimnaziu am fost publicat în câteva reviste locale.

Apoi a urmat ruperea de sat și plecarea la oraș. Tânjeam, bineînțeles, după lumea satului, unde lucrurile erau așezate mai bine, în percepția mea. M-am obișnuit și cu lumea orașului, unde totul se petrecea cu o viteza mai mare iar oamenii înșiși erau mult mai grăbiți. Noțiunile mele de limbă maternă se perfecționaseră. Au urmat apoi primii pași către limbile străine. Latina rămânea doar un exercițiu abstract.

La momentul acela nu credeam că limba este elementul forte al identității culturale a unei persoane. Citisem despre asta dar totul mi se părea doar un aspect teoretic, necesar doar pentru a clădi argumente academice.

Am plecat din Romania și la început n-am prea simțit lipsa limbii române. Eram chiar în acea perioada de „descoperire” a unui nou context cultural și deci entuziasmul umbrea aceasta nevoie. Nu simțeam neapărat dorința de a citi ceva în românește.

O dată cu trecerea timpului, zi după zi, după ore intense de lucru în engleză și franceză, simțeam nevoia de a mă regăsi pe mine însumi. Și ceea ce mă ajuta era limba română. Acasă vorbim și citim românește. Fiica noastră avea doar nouă ani când am plecat din România și a dorit să continue să vorbească în română cu noi, cu toate că i-ar fi fost mai ușor poate în franceză sau engleză.

Cred că fiecare din noi rămâne într-un fel prizonierul limbii sale materne. În cazul meu, lucrând în două limbi străine a trebuit să înțeleg să mă detașez de canoanele limbii mele materne, să o uit pentru o clipă ca mai apoi să pot gândi și să mă pot adapta canoanelor limbii în care scriam sau vorbeam. Efortul de acomodare este mare, dar merită.

Îmi amintesc de lunile mele de început când nu mai lucram în limba maternă și încercam să „metaforizez” engleza după modelul limbii române și cât de caraghios sunau cuvintele. Era ca în anii de școală, când făceam acele traduceri banale ale compunerilor noastre stângace care sunau atât de românește în franceză sau engleză.

Dorința de a avea momentul intim de lectură în limba română am trăit-o la o intensitate maximă în perioada când am lucrat pentru scurta vreme în București. Reveneam în București după zece ani de muncă în exterior. Eram entuziasmat și perioada aceea a fost una foarte rodnică din punct de vedere profesional. Am lucrat într-un colectiv extraordinar iar orașul oferea multe posibilități culturale. Mai era apoi limba română pe care o auzeam oriunde în jurul meu. Și totuși nu mă simțeam acasă. Nu pentru faptul că familia mea era în Bruxelles, ci pentru faptul că multe lucruri se schimbaseră, iar eu nu am fost martorul acestor schimbări și mă simțeam teribil de stingher. Vroiam să revin la Bruxelles unde aveam senzația că mă simt mai acasă.

Mă săturasem repede de ”șezătorile” penibile de la TV și mi-am căutat refugiul în lectură. Gustam, bineînțeles, bucuria de a auzi limba română pe stradă, la piață, deci peste tot în jurul meu. Era desigur ca o întoarcere acasă, dar nu mă mai simțeam acasă. Doar lecturile au reușit să mă apropie de casă și să mă poarte către serile de povești de la gura sobei, cu bunicii mei.

Cunoașterea altor limbi este, desigur, bogăția cea mai de preț a cuiva. Acest lucru înnobilează vorbitorul și-l ajută să înțeleagă mai bine lumea și pe semenii săi. Cred că toți cei care vorbesc una sau mai multe alte limbi simt întotdeauna plăcerea și confortul de a se răsfăța puțin în limba maternă. Noi ne bucurăm de acest lucru, mai ales astăzi, când doar cu un click de mouse poți avea în fața ochilor ceea ce bunicii mei nu au putut visa cândva. Erau oameni simpli, cu o inimă mare, de la care am învățat românește și de care îmi amintesc întotdeauna cu mare drag.

Trăind în Bruxelles de atâția ani ne gândim cu nostalgie la locurile și la cei dragi din România. Înainte de fiecare vizită în România așteptăm cu nerăbdare momentele reîntâlnirii cu ei. E ciudat, dar doar după câteva zile ne simțim stingheri și deloc acasă. Este sentimentul că ai rădăcinile în două locuri și că ele au devenit prea fragile, încât deseori ai senzația că ele nu mai există. De aceea limba noastră maternă a rămas singurul nostru mijloc de a ne întoarce la casa din sufletul nostru, cu ajutorul cuvintelor.

Advertisements
This entry was posted in Culture, Miscellaneous, Multilingual Blogging Day 2013 and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Limba română sau întoarcerea acasă prin cuvinte

  1. Da, intr-adevar, a citi in propria limba sau a vorbi cu cineva in propria limba este si trebuie sa fie rasfat! Recunosc ca nu mai citesc des in romana dar cand cand o fac, am un sentiment de confort si un pic de nostalgie! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s